Din păcate, această lipsă de libertate nu doar că împiedică copilul să învețe și să se dezvolte în mod corespunzător, ci îi transmite și un mesaj negativ: că nu este capabil să facă lucruri singur. Astfel, copilul nu își formează încrederea în sine și nu dobândește abilitățile necesare pentru a fi autonom. În mod indirect, părintele îi refuză copilului oportunitatea de a crește și de a se adapta la provocările vârstei.

Această dinamică, în care părintele își supraprotejează copilul, din punctul meu de vedere poate fi privită ca o formă de abuz emoțional subtil. Nu vorbim aici despre un abuz în sensul clasic, violent, dar este o formă de control care afectează dezvoltarea emoțională și psihologică a copilului. Prin nevoia exagerată de a-l proteja și de a-l menține dependent, părintele interferează cu dreptul copilului de a învăța, de a deveni responsabil și de a se adapta lumii înconjurătoare.

Cred că este esențial ca părinții să înțeleagă că fiecare etapă de dezvoltare a copilului vine cu nevoia de autonomie. Oferindu-i copilului libertatea de a învăța și de a greși, aceștia îi permit să devină un adult echilibrat și capabil. Ignorarea acestei nevoi duce la consecințe negative pe termen lung, iar copilul ajunge să fie lipsit de încredere în propriile abilități sau să fie excesiv de dependent de părinți.

Mulți părinți care rămân blocați în perioada de bebelușie a copilului au argumente bine intenționate, dar care, de cele mai multe ori, reflectă teama și anxietatea lor. Un argument comun pe care îl invocă este că încearcă să-și protejeze copilul de riscuri sau eșecuri: „Dacă îl las să se îmbrace singur, va face o greșeală și va ieși afară cu hainele pe dos” sau „Dacă îl las să mănânce singur, va face mizerie și nu va mânca suficient.” În spatele acestor raționamente stă teama părinților de a nu-și vedea copilul suferind sau confruntându-se cu dificultăți.

Pot oferi aici câteva exemple de comportamente pe care le-am identificat ca fiind cele ai frecvente în discuțiile cu părinții:

• Hrănirea copilului

Mulți părinți continuă să-și hrănească copilul, chiar și la 3-4 ani, de teamă că acesta nu va mânca suficient sau va face mizerie. Deși acest comportament poate părea inofensiv pe termen scurt, el împiedică copilul să dezvolte abilități motorii fine și încrederea în sine.

• Îmbrăcarea copilului

Părinții aleg să își îmbrace copiii în loc să-i lase să învețe să facă acest lucru singuri. Deși poate dura mai mult timp sau rezultatul nu este perfect (copilul poate pune pantalonii pe dos), acesta este un proces esențial pentru dezvoltarea independenței.

• Luarea deciziilor pentru copil

De multe ori, părinții iau decizii pentru copilul lor, chiar și în situații simple, cum ar fi ce haine să poarte sau ce jucărie să aleagă. Acest lucru le transmite copiilor mesajul că nu au capacitatea de a lua decizii singuri.

M-am gândit să vin în ajutorul părinților și astfel am identificat câteva soluții: 

Oferirea de autonomie treptată

Părinții pot să ofere copiilor ocazia de a încerca lucruri pe cont propriu, chiar dacă există riscul de a greși. De exemplu, lăsați copilul să se îmbrace singur, chiar dacă își pune inițial pantofii greșit. Prin încercări și greșeli, copiii învață să se perfecționeze și să devină mai încrezători în abilitățile lor.

Crearea unui mediu sigur de învățare

Dacă părinții sunt preocupați de faptul că copilul va face mizerie atunci când mănâncă, pot pregăti un spațiu unde acest lucru să nu fie o problemă – punând o față de masă lavabilă sau folosind vase rezistente. Astfel, copilul se poate bucura de independență fără ca părintele să fie anxios.

Încurajarea și aprecierea efortului

Este important ca părinții să aprecieze efortul copilului și să-i ofere feedback pozitiv, chiar dacă rezultatul nu este perfect. De exemplu, dacă un copil încearcă să se hrănească singur, chiar dacă varsă puțină mâncare, părinții ar putea să-l încurajeze: „Foarte bine că ai încercat, ai reușit să mănânci o mare parte de orez din farfurie singur!”

Ghidarea fără a interveni excesiv

În loc să facă lucrurile în locul copilului, părintele poate oferi îndrumare. De exemplu, dacă un copil întâmpină dificultăți la legatul șireturilor, părintele poate arăta cum se face, dar apoi să-l lase să încerce singur.

Lăsarea copilului să experimenteze consecințele naturale

Dacă copilul refuză să îmbrace o haină potrivită pentru vreme, lăsați-l să simtă frigul pentru scurt timp. Experiențele directe îi vor învăța pe copii mai eficient decât orice explicație.

Acum să vedem De ce persistă părinții în acest comportament?

Teama de risc

Mulți părinți sunt îngrijorați că dacă își lasă copilul să fie mai independent, acesta ar putea să se rănească sau să aibă parte de o experiență neplăcută. Această anxietate a părintelui îl împinge să controleze fiecare aspect al vieții copilului.

Presiunea de a fi „părintele perfect”

Părinții se simt adesea presați să fie mereu acolo pentru copil, să îi anticipeze nevoile și să se asigure că totul este „perfect”. Această presiune socială sau chiar internă poate determina părintele să ia controlul asupra unor activități pe care copilul ar trebui să le facă singur.

Nevoia de a se simți util

Unii părinți găsesc în dependența copilului un sens al propriei lor importanțe. Faptul că cel mic are nevoie constantă de ajutor le oferă un sentiment de valoare și utilitate, ceea ce face dificilă tranziția către a lăsa copilul să fie mai independent.

De ce este important să rupem acest ciclu?

Lăsarea copiilor să își dezvolte autonomia este vitală pentru creșterea lor emoțională și psihologică. Pe măsură ce copiii învață să își îndeplinească sarcinile singuri, dobândesc încredere în propriile abilități și dezvoltă o imagine de sine pozitivă. În plus, aceștia învață cum să gestioneze frustrările și să rezolve probleme, două abilități esențiale pentru viața de adult.

Pe termen lung, copiii care nu au avut ocazia să devină autonomi pot dezvolta probleme legate de dependența de părinți, lipsa de încredere în sine și dificultăți în gestionarea situațiilor care implică responsabilitate personală. Ruperea acestui ciclu de supraprotecție nu este ușoară, nici pentru copil și  nici pentru părinte, dar este esențială pentru bunăstarea și dezvoltarea echilibrată a copiilor.

Un exemplu frecvent întâlnit în cabinet este acela al unui părinte care, în timpul unei ședințe de consiliere, recunoaște cu frustrare că știe că greșește, dar simte că nu se poate opri din a-și proteja excesiv copilul. De multe ori, părintele spune ceva de genul: „Știu că tot ce se întâmplă este vina mea. Eu nu-l las să facă nimic singur și îmi dau seama că îi fac rău. Pur și simplu, mă tem să nu pățească ceva sau să nu sufere.”

Aceste confesiuni sunt adesea încărcate de vinovăție și regret, părintele conștientizând că supraprotecția sa nu face decât să împiedice dezvoltarea copilului. Totuși, el se simte prins în acest ciclu din cauza fricilor și anxietăților personale, dar și a dorinței intense de a fi un părinte bun. Aceste temeri devin un mecanism de apărare, iar părintele rămâne într-o buclă în care, deși înțelege problema, nu știe cum să schimbe comportamentul.

În astfel de situații, consider că este de mare folos să ofer sprijin părintelui și să-l ajut să înțeleagă, cu blândețe, că vinovăția nu aduce o soluție. Recunoașterea greșelii este primul pas, însă la fel de esențial este să lucreze activ la schimbarea comportamentului. Prin consiliere și sprijin, părintele poate învăța strategii de gestionare a anxietății și poate face pași mici, dar semnificativi, către încurajarea independenței copilului. Mesajul de bază este că a greși ca părinte este normal, dar ceea ce contează cu adevărat este dorința de a învăța și de a face schimbări pozitive pentru copil și pentru sine.

Această tranziție este posibilă, dar necesită timp și înțelegerea faptului că a lăsa copilul să fie autonom nu înseamnă să-l expui pericolelor, ci să-l ajuți să crească echilibrat și responsabil.